E Tympul!
CONSTANTA - INTRE IMPLICARE SI ABANDON)
Motto: recomandaţi de o reuşită, putem trece la treapta
valorizării memoriei şi-a demnităţii colective,
bazându-ne pe un sistem de valori
„ceea ce e cu neputinţă oamenilor
e cu putinţă lui Dumnezeu”
Evenimentul organizat de Gheorghe Dragomir, Ana Marcu si Dan Zepa Antonoaea este momentul inceputului de dialog pentru o diagnoza asupra stadiului actual al Constantei, si stabilirea unei viziuni. Nu intru in amanunte. Sper sa marchez ceea ce poetul spune: „am dat drumul la bila”.
Concluzia evenimentului este aceasta:
Da. E Tympul sa te implici. E Tympul să strângem la un loc strategiile noastre câştigătoare, să punem la bătaie ce avem mai bun de oferit şi să dăm sens acţiunilor noastre.
Sunt cinci momente marcante, din care, acum, amintesc doua:
1. Dan Zepa Antoanoaea (DZA):
Punctul zero: lipsa de dialog social, lipsa viziunii si lipsa proiectelor (cel putin, cele care exista nu sunt vizibile, nu sunt cunoscute).
Treapta urmatoare: Construirea unei viziuni, plecand de la un set de reguli, un set de valori in care sa credem, sa fim consecventi.
2. Cornel Panait (CP):
Reprezint aici UMC care, credem noi, reprezinta o emblema pentru Constanta. Universitatea este un vector de imagine si poate deveni un reper. De la 670 de studenti, cu care am inceput primul mandat, acum avem peste 7.000 de studenti. Un set de valori? Competentele pe care le formeaza un sistem ar trebui sa fie un sistem de valori. In plus cred ca nu ne putem permite sa risipim valorile. E foarte necesar sa incurajam constructiile logice... Strategia 2020, o utopie. Vom reusi sa restructuram societatea romaneasca atunci cand vom fi onesti fata de sistemul de valori. La nivel european, 6 procente de absolventi reusesc sa lucreze in domeniul in care sunt pregatiti.
Inchei, colorand poetic cenusiul cotidian, dorindu-l roditor, precum „celebrul rodador” (vezi ca se citeste si direct si invers la fel, ca o magie, nu ca o simpla fantezie). Inca exista mult inghet peste livezile noastre...
Sambata, 27 noiembrie, in cadrul comisiei Cultura, Educatie, Invatamant si Cercetare-practica, s-a incercat coagularea directiilor de implicare in identificarea si solutionarea problemelor din competentele grupului (CEICPM).
(YMP: Dintr-o scrisoare amicala de la Zelkanu, Constanta, 28 noiembrie,
de „Duminica dregatorului bogat si pazirea poruncilor”)
...o intrebare retorica as putea formula:
RăspundețiȘtergere-Daca doar 6% dintre studenti reusesc sa lucreze in domeniul in care sunt pregatiti, de ce Romania, ca am inteles ca la noi in tara se intampla problema cadetiei, prelungeste perioada de cadetie,astfel ca prelungeste perioada in care este cel mai greu sa fim noi,studentii, solicitati de firmele straine,neavand legatura cu Romania?
Este o adevarata sansa pentru noi studentii sa avem profesori care sa se implice atat in trezirea constiintei nationale ale elevilor si studentilor.Este destul de dificil sa-i determini pe oameni sa urmeze un drum bun deoarece pentru multi primeaza interesul individual inaintea celui colectiv ,
RăspundețiȘtergeresi daca nu au ei ceva de castigat de ce sa se implice ?!Poate forurile superioare ar trebui sa regandeasca invatamantul romanesc ,avem totusi atatea exemple bune in tarile din jurul nostru,este oare atat de greu sa le urmam ?Cred ca este de datoria noastra a tuturor sa facem tot ce depinde de noi sa fim si noi mandri ca traim in Romania.
comentariul de mai sus a fost scris de carol sima
RăspundețiȘtergerePozitiv si negativ; dragoste si ura sunt stari mentale (atitudini) in aparenta diferite , dar in toate exista grade diferite, sunt stari intermediare, care adesea nu se afla la granita clara dintre cele doua, sunt cand asa, cand asa, depinde de unghiul din care privesti, iar tranzitia de la o stare la alta, de la o atitudine la alta este rapida si influentata de diferinti factori catalizatori. Totul este traire personala.
RăspundețiȘtergereProblema cea mai mare a învățământului este că el nu se poate face fără educație. Iar educația se face în familie, nu la școală. Așadar, dacă ceva scârțâie în învățământul românesc, asta se întâmplă și datorită faptului că FAMILIA și-a pierdut rolul de piatră de temelie în educație. Și fără educație, cum spuneam, nu se poate face învătământ. Fără părinți interesați de abilitățile și deprinderile pe care ar trebui să le capete copii în școală, fără profesori care să ia în serios necesitățile personale ale fiecăruia dintre cei care vin în contact cu ei pe filiera educativă, fără respect, fără determinare, fără implicare, fără o busolă care să aratele tinerilor direcția către valorile care contează nu către ”semifabricatele” pseudovalori, nu vom putea schimba nimic în învățământ. Iar fără educație, fără cultură, nu vom schimba în mai bine lumea în care trăim. Se duce o luptă astăzi pentru asfixierea individului, pentru depersonalizarea lui, pentru reducerea lui la nivelul unui simplu ”factor de producție” sau la nivelul unui număr într-un registru. Se duce astăzi o luptă pentru ca oamenii să nu mai poată auzi adevărul în vacarmul de minciuni țesute cu atâta grijă în mass-media de către cei care controlează sistemul și care manipulează oamenii în propriul beneficiu. Se promovează un model de societate nesustenabilă, o societate consumeristă, anormală, absurdă, în care oamenii au ajuns să-și cerșească până și condiția de sclav plătit. Lucrurile vor continua pe acest făgaș din păcate, până poate la extincția speciei umane. Modelul cultural pervertit, autosuficient, pe care-l promovăm inconștient cu toții, ne-a făcut prizonierii unei gândiri orientate către exterior, mai degrabă decât către interior. Ne-am pierdut busola și navigăm pe apele tulburi ale disperării. Țipăm, dar e atâta vacarm în jurul nostru încât nu ne mai auzim nici măcar noi înșine. Nu este întîmplător faptul că în țările dezvoltate, numărul celor care suferă de depresie sau alte boli mentale sociopate este de-a dreptul fabulos. Rata criminalității, a sinuciderilor, este alarmantă în aceste state. Cred că din păcate, societatea românească tocmai către acest model de societate patologică a ales să se îndrepte. Dacă mai există o luminiță la capătul tunelului? Este nădejdea, că ea ne-a mai rămas!
RăspundețiȘtergere